October 21

Cu bicicleta în Ucraina – sâmbătă

Sâmbăta a început pentru mine la ora 01.00 (noaptea), când stomacul meu, revoltat de “ceva”, a decis că nu mai suportă! După doar o oră de somn m-am trezit căutând cu două mâini prin rucsac hârtia de intervenţie, ulterior (cronometrat parcă fiind) un sfert din fiecare ceas l-am petrecut regeşte, pe tron. Ce bacterie a provocat reacţia sensibilosului, nu ştiu, mâncarea a fost super proaspătă, poate apa să fi fost, care deşi era îmbuteliată avea un gust ciudat. Dimineaţa m-a găsit treaz, cerându-i gazdei o pastilă “serioasă” pentru aşa ceva. Deşi trebuia să plecăm devreme ca să facem cei 65km (după program) şi să vedem toate nevăzutele de pe traseu, timp era! Aveam de reparat/reglat 4 biciclete, inclusiv pe a mea, care în noaptea respectivă s-a gândit să se desumfle şi ea, în spiritul celorlalte biciclete şi… al meu personal. Se făcea astfel că gazdele au plecat în târg după petice, camere, pedale şi alte nimicuri d-ale bicicletelor, gen pompă, iar eu scoteam roata din spate să văd ce paţise peste noapte, că doar aveam lichid, ce anti-pana mea!
reni10 reni11
Pare-se că aproape de casă colegul austriac (care mersese pe ea cu o seară înainte) a pocnit o margine bine, pentru că o frumoasă “muşcătură de şarpe” -snakebite pentru iniţiati- zâmbea la mine. Nu era totuşi prea mare, aşa că de dragul sfântului lichid anti-pană din cameră am pus un petic şi am rezolvat problema. Având timp, ne-am jucat (că doar numai cine nu traieşte nu mai poate fi copil!) şi am făcut câteva foto în tricouri roşii. Baieţii s-au întors, pastila şi-a făcut imediat efectul, dar la celelalte biciclete cum mai durau reparaţiile, s-a hotărât renunţarea la traseul de 65km, urmând să facem o bună bucată cu microbuzul. Şi duşi am fost, după un binemeritat mic dejun! Cu odihna puţină de peste noapte, mi-au trebuit doar vre-o 10 minute să adorm, şi am dormit aşa de bine încât m-am trezit doar ca să mă urc pe biclă. De povestit drumul din Reni până acolo… nici visele nu mi le aduc aminte!
Orlivka1 Orlivka
Ne oprisem pe malul unui mare lac, şi când zic mare… nu prea îi vedeai capătul din lungime, arătând ca un estuar mai degrabă decât un lac, şi făcând cel mai mare lac din România (Brateş) să pară… un fel de baltă. Acum nu ca nu ar fi, să fim corecţi… dar, să ne întoarcem peste Prut. Erwin, austriacul, care cu o zi înainte a prins o răceală, se simţea rău şi a rămas cu maşina de asistenţă, locul lui în echipă fiind luat de Ofeliya, o gazdă la fel de mult pasionată de mersul pe bicicletă ca oricare dintre noi. Nu glumesc!
Orlivka5 Orlivka4
Am dat pedală, din nou pe drumuri necartate (doar văzute pe hartă), din nou am intrat şi prin un vechi drum de câmp care nu mai era folosit şi pe care îl năpădisera tot tipul de bălării şi ciulini, totul ca să ajungem la o fostă fortăreaţă de sorginte romană. Evident că bălăriile şi lipsa lichidului anti-pană au făcut din nou victime printre “caii” colegilor, la vre-o 200m de situl arheologic oprindu-ne iar să reparăm o pană (s-a mai reparat una la cam 1 km de şosea).
Orlivka2 Orlivka3
Soarele ţinea morţiş să-mi amintească de verile toride Dobrogene, cerul senin fără pic de nor nu făcea nimic să se opună, iar noi ne topeam uşor. Totuşi, eram la doar un lat de Dunăre de Isaccea, la fiecare aruncătura de ochi în direcţia ei te loveai cu privirea de Măcini, peisajul semăna izbitor cu celălalt mal, aşa că nu ştiu de ce mă mir încă…
Orlivka-sit Orlivka-sit1
Am ajuns la sit, unde am găsit o fortareaţă care era leită Arrubium de la Măcin. Aceeaşi formă, dimensiunile poate puţin mai mici, şi priveliştea de pe vârful ei diferită, în rest… acelaşi dâmb de pământ fără nici un zid în exterior, fără să-ţi dai seama de vre-o formă (cu sau fără fond). Impresionant!
Două-trei foto şi am dat pedală, nu mult, doar până în locul unde reparasem pana (o intersecţie de drumuri), unde ne-am aşezat frumos să mai reparăm una… apoi hai la drum! Dar stai! Dupa 50m am simţit că sunt şi eu pe jantă… ce draguţ! Repede am întors bicla, am băgat câteva pompe, am învârtit lichidul în roată şi minune! Ţinea! Ce mândru eram şi bucuros deopotrivă că am aşa o zamă’ bună (Fachir – via Mausbike), aşa de mândru încât s-a lăsat iar roata după câteva sute de metri, la intrarea în următorul sat. N-am mai stat la discuţii, am scos singura cameră de rezervă de 29″ ce se găsea în tot Raionul Odesa (nu glumesc!) şi cu mâinile tremurând (la gândul că nu are lichid) am făcut schimbul.
Atunci mi-am amintit că mai încercasem odată să peticesc cameră cu lichid şi că NU trebuiesc peticite, pentru că nu ţin, lichidul “atacând” lipiciul peticului şi dezlipindu-l. Peticul meu era pe cameră mai creţ ca un şorici, însă gândind retrospectiv zic am facut bine, lichidul fiind un bun pansament fizic şi psihic prin bălăriile de mai devreme.
Orlivka7 Orlivka9
Ar fi trebuit să ajungem la Dunăre, să vedem zona pe unde trupele ţarului o treceau să se bată cu otomanii, cam pe la al nostru castru Noviodunum de lângă Isaccea, însă pentru că întârzierea devenise prea mare, am chemat microbuzul în Orlivka să mergem spre Izmail. Între timp noi ne-am delectat la barul din sat cu nişte cârnaţi cu pâine şi bere… mâncarea campionilor la pene!
Orlivka8 Orlivka10
Drumul până în Izmail este o a doua necunoscută, doar GPS-ul l-a înregistrat, eu recuperam somnul pierdut, m-am trezit însă odată ajuns în oraş, unde ne-am oprit direct la plajă, tot acolo fiind şi ţinta noastră – muzeul militar – din păcate închis. Am observat repede cele două biserici de rit diferit ce convieţuiau în aceeaşi curte, dar pentru că destinaţia finală a zilei se afla la 80km depărtare, am încălecat pe microbuz şi şoferul i-a dat pedală.
izmail1 izmail
Popasul următor l-am facut repede, în Stara Nekrasivka, locul pe unde trece meridianul 25′ 20″, unde calculele distanţei dintre localitate şi Hamerfest din Norvegia au ajutat cercetătorii la stabilirea măsuratorilor planetei.
N-am fost prea atent, sau n-am reuşit să fiu, deoarece de la ieşirea din Izmail spre Kiliya, adică inclusiv până la monumentul cu pricina, drumul se transformase din “mers pe drum prost” în “mers prin tranşee”, de la atâtea zgâlţâituri somnul de frumuseţe fiind înlocuit cu o durere de cap . Festivalul de “heavy rock” va continua şi după plecarea din Stara Nekrasivka, asigurarea obiectelor din cabină şi ţinutul ferm de bănci devenind un lait motiv pentru ocupanţii microbuzului, pentru că şoseaua arăta la propriu ca după bombardament…
StaraNekrasivka1 StaraNekrasivka
Când soarele mergea spre asfinţit noi traversam o zonă plină de canale mai mici şi mai mari, pe lângă “râul” Kyslyts’kyi (de fapt un fel de braţ al braţului Chilia), semn că nu numai Ceauşescu a dorit transformarea Deltei Dunării în teren agricol. De altfel, din această zonă “amenajată” (unde degradarea post-comunistă se putea observa uşor) ce se întinde până la Vylkove, se aprovizionează cu orez toată Ucraina.
kiliya2 kiliya3
N-am rezistat să dăm din cap prea mult la concert şi la jumătatea drumului spre Kyslytsya am dat bicicletele jos din microbuz, iar pe vechiul (se vedea clar că nu fusese reparat niciodată de la inaugurare- câmp de batâlie numit şosea) am pedalat sinuos până în sat, microbuzul ajungându-ne doar la intrare… Ce vitezomani!
kiliya kiliya1
De aici, sus în maşină, “poate nu ajungem noaptea în Kiliya!”… dar aşa s-a întâmplat. Am ajuns după apus şi am făcut un mic tur “de onoare”, al străzii principale, destul de cochetă şi animată aş spune, cu clare urme de bunăstare rămase de când era portul prin care toate produsele moldovei ajungeau la mare. Am mai încercat să vedem o biserică veche dar ne-am lăsat repede pagubaşi şi ne-am îndreptat motorizaţi spre Vylkove unde urma să înoptăm.
Popasul de cină la “Delta”, un restaurant mare din Vylkove pe cât de chicios, pe atât de bine dotat şi garnisit cu mâncăruri, băuturi şi clienţi, a fost unul din momentele cele mai frumoase ale zilei. Ciorba din cinci feluri de carne pe care am mâncat-o, dar a cărei denumire n-am reţinut-o din păcate (la fel ca oricare alt cuvânt ucrainean), fiind foarte gustoasă şi hidratantă pentru călătorul cu stomacul sensibil. Să mai zic şi că au wifi? 🙂
restaurant-delta restaurant-delta1
După masă am mers la cazare, un apartament al gazdelor în puţinele blocuri din oraş, dar amenajat simplu şi frumos. Duşul şi patul au fost tot ce am mai văzut în faţa ochilor, oboseala acumulată peste zi făcându-şi simţită prezenţa încă de după cină.
Oare ce aventuri ne mai sunt rezervate mâine?!

Noapte bună!
Silviu

October 15

Cu bicicleta prin Ucraina – vineri

Invitaţi să participăm, ca şi ONG de biciclete activ din zona, la un tur de identificare a potenţialului cicloturistic al malului ucrainean al Dunării în perioada 18-20 septembrie, am zis DA fără ezitare ideii transfrontaliere şi m-am apucat să caut doritori printre membrii Bike Works. Era nevoie de doi oameni, care la sfârşitul weekendului petrecut peste două graniţe să-şi dea cu părerea despre potenţialul văzut (sau nu) în cele trei zile, cheltuielile fiind suportate de organizatorii ucraineni. Doritori s-au găsit, însă până la data plecării propriu-zise s-a întâmplat în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu mai poată pleca. Ca să salvez obrazul asociaţiei, am lăsat soţia cu dulceaţa de mai puţin de o lună de zile de viaţă, am încălecat pe-o şa şi dus am fost în aventură.
Şi ce aventură urma să fie!
Vineri la ora 14.00, când trebuia deja să mă întâlnesc cu organizatorii în Reni, eu abia plecam din Galaţi, ajutat de Florin Grosu să ajung mai repede la graniţă şi să mai salvez ceva timp. Ajuns la primul hop – graniţa cu Moldova – apropiindu-mă de ea, din sens invers trec doi biciclişti, care văzându-mă înfipt în pedale spre Moldova, mă întreabă:
“Ai vestă?”
Eu: “Nu!” (în gând – “am echipament cu elemente reflectorizante, lumini, ce naiba”)
“Vezi că nu te lasă să treci fără vestă, pe noi nu ne-a lăsat”
Hopa! ce sa fac, să mă întorc după o vestă? deja eram întârziat… Oricum pe teritoriul Moldovei am doar un kilometru, hai să vorbesc direct în vamă! Mă duc la ghişeu, prezint docomentu’, scopul vizitei, direcţia… nici o întrebare de vestă ci doar “Drum bun!” Săru’mâna pentru masă! Şi dăi pedală până la următoarea graniţă, cea cu Ucraina.
Aici se uitau toţi la mine de parcă eram picat din filmele SF, eu echipat regulamentar în poliester (erau “decât” 30 grade) şi un rucsac de 60L în spate, ei în camuflaj şi cu AK-ul de gât, mă abordează cu “zdrazdvite”, eu o dau în română, era imposibil ca la 1km de România şi în graniţa cu Moldova să nu ştie “s-o românească cumva”. Probabil mă testau. Şi a început distracţia: ia bonul ăsta ştampilat şi mergi la ghişeul 2, de la 2 mergi la 5 (asta într-o suprafaţă de 30mp), iar când speram că am terminat şi că pot să plec:
“Ce ai în rucsac? arme, droguri, alte lucruri interzise?”
Eu, vizibil amuzat: “Haine, încalţări, nimic de gen”
“Hai să verificăm!”
Şi au trecut vre-o 35-40 minute până când au terminat să verifice, să mă întrebe cât costa GoPro-ul, dacă sunt ciclist profesionist, da’ de ce mă duc în Ucraina, da’ nu mi-e frică, s.a.m.d., timp în care eu eram pe cât de calm pe atât de grăbit, nu de alta, dar în afară de ora 14.00 când trebuia să mă întâlnesc cu gazda la catedrală în Reni şi un numar de telefon, nu aveam… nimic!
Bun, distracţia terminată, am îndesat tot înapoi în rucsac, am zâmbit frumos celui care vorbea româneşte/moldoveneşte şi am apăsat din nou pedala. Ca o paranteză, nu ştiu ce vorbeau ceilalţi la graniţă, ce naţie erau, n-am reuşit să fac diferenţe între ucraineană şi rusă în vorbire, deşi ulterior mi s-a spus că sunt clar distincte, cu o parte de cuvinte identice şi altele asemănătoare.
reni1 reni-cathedral
Ajung repede la intrare în Reni, oraşel asezat sus pe unul din dealurile din zona şi mă ghidez după cupola impozantă a catedralei aurite să-i gasesc intrarea. Odată ajuns acolo, evident că nu mă aştepta nimeni, am pus mâna pe roaming şi în 5 minute Volodymyr (de aici încolo am să-i zic Volodea) era în faţa mea cu bicla, ghidându-mă repede către cazare, unde mă aşteptau ca să pună masa. Moment în care m-am simţit prost că i-am facut să mă aştepte, deşi n-a fost intenţionat. N-am vrut sa-i refuz şi să le spun că deja mâncasem acasă acum o ora şi ceva şi am ciugulit din bucatele alese.
La masă cu noi pe lângă organizatorii ucraineni se mai afla Erwin, turoperator din Austria şi sârbul Jovan, unul din oamenii căruia trebuie să-i mulţumim pentru Eurovelo 6.
După masă, când Volodea ne-a invitat la o tură de 20km în împrejurimile Reniului, era deja ora 17.00.
Ne-am echipat, şi deoarece programul fusese deja decalat, am plecat cu bicicletele într-un microbuz până în locul unde se intra pe offroad.
reni-area reni-area1
Mă simţeam ca în Dobrogea: dealuri, soare mult, praf. În plus am mai dat (pe lângă o livadă culeasă deja şi nu numai) de 120.324 de roiuri de musculiţe ciudate, care ne-au acompaniat dinţii, nasurile şi chiar s-au înfipt în pielea unora, vreme de câţiva kilometri. Scăpasem! Cai, fotografii, dealuri, văi, dealuri, când văd -închizător de pluton fiind- că Erwin, un bărbat destul de masiv, la 71 ani (da dragii mei, aţi citit bine) se chinuia să urce dealul, şi era roşu ca racul… Bicicleta oferită spre împrumut de ucraineni, un GT Agressor de vre-o 8 ani vechime (zic eu) nu vroia să schimbe pinioanele şi lantul sărea de pe unul pe altul, torturând săracul om.
reni-area4 reni-area3
De oprit n-a vrut să se oprească decât două dealuri mai încolo (deşi ne cam trăgea în urmă), unde am descoperit că şurubul deraiorului era pe jumătate desfiletat. Am strâns şurubul, şi pentru că vedeam deja soarele cum îşi lua tălpăşiţa i-am dat bicicleta mea şi am luat eu “junghiul”.
Zic junghi, însă exceptând bicicleta mea, era singurul mtb mai serios, în “cursă” mai existând un alt mtb “închiriat” sârbului, un Nakamura mai vechi decât GT-ul, care era cu aproape două mărimi mai mică decât ce-i trebuia lui Jovan (şi se cam chinuia şi el), şi piesa de rezistenţă, o bicicletă cu furcă fixă gen “semi-cursieră”, călărita de Volodea.
reni-area5 reni-area2
După ce i-am dat bicla mea lui Erwin a mai crescut media orara, însă navigând după o hartă (fizică, adică pe hârtie) ce o avea organizatorul, ne-am trezit că drumul de întoarcere nu mergea chiar către Reni, deja se însera, iar la indicaţiile unui cioban local “mergeţi pe drumul de lângă calea ferată de acolo” am luat-o direct printr-o pârloagă (o boschetărie serioasă unde îmi era frică să nu fac pană instantanee pe ambele roţi, biclele ucrainene neavând lichid anti-pană) spre drumul respectiv. De aici mai departe, vă daţi seama că nici chef, nici lumină de fotografii nu mai aveam 🙂
Am scăpat, am ieşit într-o intersecţie de drumuri de lângă calea ferată, am mai bâjbâit un drum, ne-am întors înapoi în intersecţie, am luat-o pe unul mai puţin folosit şi ne-am găsit cu niscaiva localnici care aşteptau trenul în haltă. Mersesem 100m mai la deal de intersecţie, Jovan descoperise că avea pană la amândouă roţile, iar pentru că nimeni dintre noi nu avea lumini (20km îi facem repede, nu ne trebuie lumini, nu?) nici macar nu se punea problema să reparăm vre-o pană. Bun, luăm trenul, dar unde-i Erwin?! “Era în spatele meu la intersecţie” zise Jovan, “Staţi ca ma duc sa-l caut”, zic eu şi cobor cei 100m până înapoi în intersecţie, dar ia-l pe Erwin de unde nu-i. M-am învartit în zonă, nimic! Merg înapoi şi le zic la baieţi, apoi ne-am apucat să-l căutam, să-l strigăm, nimic! Se facea noapte serios şi nu-l găseam, ne îngrijorasem… “Volodea suna-l” zic eu, “N-am credit să sun international”, bag eu iar roaming-ul în funcţiune, dar intră căsuţa vocală… deja nu ştiam ce să mai facem, trecuseră vre-o 20min de căutări… să sunăm poliţia? Din depărare se aude un pârâit de motor mic în doi timpi şi pe o motoretă, doi malaci de graniceri ucraineni se ţineau în braţe. Fără lumini, se opresc la semnul lui Volodea şi aflăm că au văzut un “neamţ” pe bicicletă la o haltă mai departe de noi.
Bucuroşi de veşti bune, îl lăsăm pe Jovan în haltă să aştepte trenul (care deşi “trebuia să vină” de vre-o jumătate de oră, nu se vedea) în compania localnicilor şi plecăm după Erwin. Totuşi, noi eram în drum, sigur NU a trecut pe lângă noi, oare pe unde ne-a depăşit? de ce nu s-a oprit când nu ne-a văzut?… întrebări, nedumeriri, noapte, şi o pană pe faţă la “semicursa”-ul lui Volodea… superb! Culmea, moralul era bun, nu era nimeni panicat (poate puţin eu care cedasem bidiviul personal pe “junghi”:D ), noroc de cerul senin, dădeam înainte la lumina unei luni în ultimul pătrar, pe un drum cu pietriş străjuit cu copăcei şi tufişuri. Numai pupilele dilatate la maxim m-au salvat, reuşind să evit “la mustaţă” doi biciclişti ce veneau din sens invers, fără lumini (se pare că eram totuşi în rând cu lumea), învaţătură de minte ca apoi să “ţin dreapta”. Aproape de halta unde fusese văzut “ză german” ultima oara, Volodea descoperă că şi roata de pe spate se odihnea pe jantă, însa a continuat aşa pe ea o perioadă, până am ajuns într-o zonă unde se înmulţeau liniile de tren, semn că ne apropiam de oraş. Întâlnim alt biciclist chior (fără lumini) care ne anunţă că urmăritul e “la 5 minute de noi”… buuun! Şi dăm repede din picioare- pe lângă biclă deja… Brusc, realizăm că trenul care “acum trebuie să vină” încă nu trecuse pe langa noi, şi râdem… nu mult însă, pentru că se termina drumul de pe lângă linii într-un cot ce pleca dreapta, nu în direcţia oraşului… ce să facem, pe unde o luase Erwin? Fusese de faţă când am aflat că trebuie să urmărim linia până în oraş, dar dacă a urmat drumul şi a făcut dreapta? Avea deja antecedente! Volodea a hotărât să mergem tot înainte pe lângă liniile fără drum (se intra într-un fel de triaj) şi s-a apucat să strige “Erwin! Erwin!” (până acum, nu strigasem decât la intersecţie), moment în care auzim pe cineva răspunzând “ceva”, strigam iar… nimic! Am presupus că cineva nu înţelesese ce strigam şi am plecat mai departe… Mergem 50 m apoi iar strigăm, moment în care primim un răspuns descifrabil de peste linii (toate 7-8 câte avea triajul) şi vedem o mogâldeaţa în întuneric cu ceva ce semăna a bicicletă în mâini… Era Erwin! Am răsuflat uşuraţi că l-am gasit, iar Volodea a realizat că eram la 500m de o barieră ce dădea în oraş. Mai pe ea, mai pe lângă, am ajuns la cazare, unde am descoperit că şi “junghiul” scăpa aer şi urma să ajung pe jantă curând.
M-am bucurat însă că al meu cal avea gumele intacte şi că a doua zi nu trebuia să dau la pompă, cu atât mai mult cu cât nu aveam decât o cameră de rezervă (de 29″) şi mă îndoiam că se găsesc de cumpărat în piaţa Reni 🙂
reni-iris reni-iris1
A urmat un binemeritat duş, între timp Volodea făcând cale întoarsă spre gară să vadă ce-i cu trenul (tot nu trecuse pe lângă noi), 30min. mai târziu întorcându-se şi cu ultimul membru rătăcit al echipei. Spre deosebire de mine sau austriac, Jovan era sârb, deci “bunghea” ceva rusă şi astfel s-a distrat copios cu localnicii în haltă aşteptând trenul acele doua ore, căci atât am umblat noaptea în căutări.
Am mancat, o mâncare proaspătă şi deosebit de gustoasă, cu nişte carne de porc făcută la ţepuşe (nu mă întrebaţi cum se cheamă că n-am reţinut o boabă de ucraineană 😀 ), iar după atâta aventură, pe la 12.00 ne-am retras în vastele apartamente, cu gândul la tura de 60+ km de a doua zi, din postarea urmatoare…

Silviu Negoiţă

September 16

RT: Creasta Măcinilor Integrală

Pentru duminică, 14 septembrie, se anunţa o tură medie spre grea în care ar fi trebuit să se meargă într-un ritm susţinut, astfel încât pe la ora 17.00 să se încheie la bac. Cel puţin asta şi-a dorit/programat Silviu, dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din Munţii Măcinului. Ca de obicei, întâlnirea s-a făcut la bac, la ora 8.15, astfel că s-a pornit în tură de la I.C. Brătianu într-un ritm destul de ridicat – cel puţin pentru mine. Cum mă obişnuiesc cu efortul mai greu iau distanţă de cei mai mulţi, dar reueşesc să mă lipesc repede de un grup mai mic; nu ne facem însă  probleme – de ce să ne grăbim când la Luncaviţa trebuie să-i mai aşteptăm pe Monica şi Robert care trebuie să vină din urmă întrucât au  pierdut bacul nostru? Motive sunt destule care să-mi justifice ritmul de a pedala… Aşa că dăm pedale într-un ritm acceptabil şi regrupăm  cu toţii în parcul central din Luncaviţa unde stăm cam o oră până când apar şi cei doi.

21

Un grup mai mic format ad-hoc de Cristian pleacă  mai rapid pentru a ajunge din timp la Galaţi, dar majoritatea preferăm adoptarea unei pedalări mai uşoare.  Aşa că drumul către Nifon îl  parcurgem destul de bine, mai ales că şoseaua şerpuieşte mult prin pădure – e umbră şi o temperatură acceptabilă. Continuăm apoi pe  şoseaua plină de gropi de la ieşire din Nifon către Balabancea, ne oprim puţin pentru alimentare cu apă şi ceva de mâncare, şi direcţia către creasta Munţilor Măcinului pe off-road.

56

Urcăm încet-încet pe drumul care ne duce până sus, facem o scurtă şedinţă foto la un punct de belvedere, dăm pedale pentru ca apoi să mâncăm puţin şi bine, o luăm iar din loc şi ajungem în zona de pădure, sus pe creastă. Faţă de săptămâna trecută, de la tura organizată de Radu, am găsit peisajul destul de schimbat: frunze multe uscate şi căzute, dar şi ceea ce mi-a dat destule bătăi de cap, şi nu numai mie, ci şi lui Teodor Jagate (ştie el) – crengi multe care ne lovesc din şi în toate părţile. Mai mult, una dintre aceste crengi căzute nu îşi poate găsi loc decât în zona schimbătorului – se îndoie patina, dar bine că am scăpat cu lanţul întreg.

89

Continuăm drumul pe traseul valonat de creastă, iar apa devine cel mai important subiect de discuţie. Mai avem mult până la Izvorul Italienilor? Cam două ore, apoi o oră şi…Ionuţ face pană. Zăbovim un pic, dar rămâne Radu cu el şi noi ne ducem întins la izvor, unde nu după mult timp apar şi cei doi. Urmează o pauză lungă, deşi e cam târziu – este ora 16.00. Conform planului, într-o oră ar fi trebuit să fim la bac.

1112

 

Dar de unde…Îmi mai revin după repriza de hidratare, pornim din nou la drum şi ca să evităm o urcare, împreună cu Silviu şi Mihai pe care l-a chinuit o problemă la un genunchi tot drumul pornim pe altă rută ca să regrupăm undeva mai jos, aproape de ieşirea din pădure către Văcăreni. Şi cum sunt înnebunit după coborâri nu durează mult şi…căzătură în praf. Din fericire nu e o lovitură zdravănă, doar la şold mă resimt. Îmi revin şi după jumătate de oră ne întâlnim iar cu toţii, în timp ce Robert meştereşte de zor la schimbătorul de pinioane la care renunţă. Se face în jur de ora 17.00 când intrăm pe drumul plin de praf care trebuie să ne scoată în apropiere de Văcăreni. Înainte cu un kilometru de a intra în şosea Silviu face şi el pană aşa că mai zăbovim.

1419

Mihai şi Cristi pleacă înainte, de aici e uşor, iar noi ceilalţi o luăm din loc ceva mai târziu. Deja încep să mă resimt,oboseala nu îmi mai dă pace. Silviu porneşte şi el rapid, Ionuţ, Teodor şi Radu pleacă şi ei grăbiţi, iar eu rămân mai în urmă cu Monica şi Robert. Din nou probleme mecanice la Robert – mai adăugăm o bucată de lanţ care să-i permită să ruleze single-speed pe un raport favorabil pe foia mare – treaba asta ne ia o jumătate de oră – şi apoi direcţia Galaţi. Mă chinui ceva pe digul către I.C. Brătianu, dar reuşim şi noi să trecem cu bacul de la ora 20.00, cu trei ore întârziere faţă de ceea ce s-a planificat.

Concluzie: a fost tură frumoasă, cu de toate, şi prima în care am parcurs înteaga crestă a Munţilor Măcinului, şi nu oricum – pe bicicletă.

Ovidiu M.