Privind în urmă la tura de sâmbata 26 iulie de până la Cârjelari, tură de 140 km-148 km (parerile sunt împărţite) nu pot decât să mă bucur că am reuşit să o duc la bun sfârşit alături de toată lumea. Pentru mine a fost însă o tură a contrastelor…

Ca de obicei reunirea lotului s-a făcut la trecere bac, primii kilometri de la I.C. Bratianu până la Garvăn i-am parcurs fără probleme, la fel şi dealul de după Garvăn către Jijila. Sub primele raze de soare am pedalat cu toţii într-un ritm bun, a urmat dealul de după Jijila care a cam scos sufletul din mine, pentru că am reuşit să-l abordez într-o viteză cam mare, astfel încât când am ajuns sus am avut nevoie de vreo sută de guri de oxigen straşnice, în repaus. Mi-am revenit după trei minute şi din nou în şa către Măcin unde am făcut o regrupare pentru hidratare.

Temperatura aerului începea să crească, am avut noroc însă de un uşor vânt din spate ce mi-a dat aripi până la Greci – nici nu ştiu când am ajuns la popasul Angelo, unde nu am zăbovit prea mult, doar o mica regrupare. Am luat direcţia Cerna, unde am mai stat un pic pentru realimentarea cu apă şi apoi tot înainte, kilometru după kilometru sub un soare care devenea tot mai arzător. Direcţia vântului s-a mai schimbat un pic, doar cât să ne fie ceva mai greu, dar fără probleme serioase. Am mai oprit pe ici pe colo să ne regrupăm, ne-am întâlnit inclusiv cu două grupuri de cicloturişti, doi erau din Franţa, iar celălalt din Serbia, Jone, făcea documentare a traseului Eurovelo 6 pentru ECF.

După ce o luăm iar din loc, ce îmi dă prin cap: să încerc să stau în roata lui Cristi Toderiţă – o duc aşa vreun kilometru numai şi mă resimt, aşa că renunt şi revin la ritmul meu propriu. După o nouă porţine de şedinţă de bronzare involuntară în pedalare, la o temperatură care ajunsese pe la 30 de Grade, ajungem după un deal mare pe care m-am simţit excelent şi o coborâre frumoasă pe la umbra, la popasul Căprioara. Am stat aici cred că vre-o ora şi jumătate pe puţin: am mâncat, ne-am hidratat, am glumit şi ne-am făcut calcule cam când vom ajunge înapoi la bac, în ideea să-l prindem totuşi pe ultimul.

Până aici nu am avut probleme, mă simţeam excelent, doar a fost exclusiv şosea. Şi plecăm. De fapt ne întoarcem puţin ca să intrăm pe porţiunea de off-road din traseul ce a cuprins Praporgescu-Cârjelari-Dorobanţu-Traianu-Turcoaia. Pe parcurs trecem si pe lânga un lac superb – Traian – care parcă ne făcea cu ochiul.

Undeva aproape de Turcoaia trupa organizează ad-hoc un duş de răcoreală sub stropitorile sistemului de irigaţii.
Deja simţeam că parcă nu mai sunt eu – sau poate tocmai că asta sunt: un om sfârşit dintr-o dată, cu câţiva km înainte de Turcoaia… Şi Doamne cât mai e până la Galaţi… Facem pauză de hidratare la Turcoaia, dar degeaba. Nu mă mai ajuta deloc picioarele, trag din greu, reuşesc să mă menţin pe la mijlocul grupului, dar cu efort supraomenesc. Şi ajungem în DN, pe drum către Măcin, iar de aici începe cu adevarat greul pentru mine.

Pierd uşor-uşor contactul vizual cu trupa… văd în zare după câteva minute cum vine cineva cu bicicleta din sens opus: este Silviu care mă întreabă dacă sunt ok. Răspunsul meu: sunt terminat, nu mai pot da o pedală. Mă ia de după guler (rucsăcelul din spate) şi mă duce el un kilometru- doi (nu mai ştiu), poate şi mai mult. Urmează o coborâre uşoară şi îmi spune să încerc să îi iau roata. Reuşesc cu greu să pedalez – tone de plumb am în picioare. Nu îmi amintesc prea multe din porţiunea de până la Măcin, între timp însă am trecut prin toate stările posibile şi imposibile cu un singur gând: fiecare pedală dată mă duce mai aproape de casă. Silviu impune un ritm acceptabil care mă trezeşte uşor-uşor din agonie. În apropiere de Macin cei din faţă s-au oprit şi ei, dar noi continuăm până la intesecţia de DN-uri din oraş.

Regrupăm cu totii aici şi discutăm dilema: pe unde mergem spre Galaţi, pe la Brăila sau prin Garvăn?  Între timp sunt „forţat” (în sensul bun desigur) să mănânc ciocolată ca să-mi mai revin. Mai beau şi un ceai rece-rece. Îmi doresc în mintea mea să mergem pe la Garvăn, chiar dacă sunt dealuri, chiar dacă este vazut de cei mai mulţi ca fiind traseul mai greu. E un paradox pe care nu ştiu dacă îl voi putea înţelege vre-odată: dacă e deal e bine, dacă e plat sunt vai de capul meu… Poate că nu urc într-o viteză ameţitoare, dar mă simt bine. Şi…victorie: Silviu spune că mă duce el pe la Garvăn, apoi toţi se hotărăsc să meargă pe acolo, mai puţin Robert care e Brăilean.

Pornim, încep să urc, mă simt bine şi iau ceva distanţă, nu mai văd pe nimeni în spate, pedalez într-un ritm bun, mai cobor un pic, mai urc, parcă am aripi (de ciocolată!), şi tot aşa până la Garvăn. De aici mai scad un pic viteza pe plat dar reuşesc să ajung cu bine la bac, unde ne strângem cu toţii. Trecem cu bacul de la ora 20.00 şi suntem acasă.

Concluzie: Au fost 12 ore foarte frumoase de pedalat alături de oameni buni, şi surpriza… aş repeta o astfel de tură lungă oricând. Nu vreau să caut explicaţii pentru stările prin care am trecut, să spunem doar că a fost o zi aproape perfectă.

Ovidiu Matache