October 15

Cu bicicleta prin Ucraina – vineri

Invitaţi să participăm, ca şi ONG de biciclete activ din zona, la un tur de identificare a potenţialului cicloturistic al malului ucrainean al Dunării în perioada 18-20 septembrie, am zis DA fără ezitare ideii transfrontaliere şi m-am apucat să caut doritori printre membrii Bike Works. Era nevoie de doi oameni, care la sfârşitul weekendului petrecut peste două graniţe să-şi dea cu părerea despre potenţialul văzut (sau nu) în cele trei zile, cheltuielile fiind suportate de organizatorii ucraineni. Doritori s-au găsit, însă până la data plecării propriu-zise s-a întâmplat în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu mai poată pleca. Ca să salvez obrazul asociaţiei, am lăsat soţia cu dulceaţa de mai puţin de o lună de zile de viaţă, am încălecat pe-o şa şi dus am fost în aventură.
Şi ce aventură urma să fie!
Vineri la ora 14.00, când trebuia deja să mă întâlnesc cu organizatorii în Reni, eu abia plecam din Galaţi, ajutat de Florin Grosu să ajung mai repede la graniţă şi să mai salvez ceva timp. Ajuns la primul hop – graniţa cu Moldova – apropiindu-mă de ea, din sens invers trec doi biciclişti, care văzându-mă înfipt în pedale spre Moldova, mă întreabă:
“Ai vestă?”
Eu: “Nu!” (în gând – “am echipament cu elemente reflectorizante, lumini, ce naiba”)
“Vezi că nu te lasă să treci fără vestă, pe noi nu ne-a lăsat”
Hopa! ce sa fac, să mă întorc după o vestă? deja eram întârziat… Oricum pe teritoriul Moldovei am doar un kilometru, hai să vorbesc direct în vamă! Mă duc la ghişeu, prezint docomentu’, scopul vizitei, direcţia… nici o întrebare de vestă ci doar “Drum bun!” Săru’mâna pentru masă! Şi dăi pedală până la următoarea graniţă, cea cu Ucraina.
Aici se uitau toţi la mine de parcă eram picat din filmele SF, eu echipat regulamentar în poliester (erau “decât” 30 grade) şi un rucsac de 60L în spate, ei în camuflaj şi cu AK-ul de gât, mă abordează cu “zdrazdvite”, eu o dau în română, era imposibil ca la 1km de România şi în graniţa cu Moldova să nu ştie “s-o românească cumva”. Probabil mă testau. Şi a început distracţia: ia bonul ăsta ştampilat şi mergi la ghişeul 2, de la 2 mergi la 5 (asta într-o suprafaţă de 30mp), iar când speram că am terminat şi că pot să plec:
“Ce ai în rucsac? arme, droguri, alte lucruri interzise?”
Eu, vizibil amuzat: “Haine, încalţări, nimic de gen”
“Hai să verificăm!”
Şi au trecut vre-o 35-40 minute până când au terminat să verifice, să mă întrebe cât costa GoPro-ul, dacă sunt ciclist profesionist, da’ de ce mă duc în Ucraina, da’ nu mi-e frică, s.a.m.d., timp în care eu eram pe cât de calm pe atât de grăbit, nu de alta, dar în afară de ora 14.00 când trebuia să mă întâlnesc cu gazda la catedrală în Reni şi un numar de telefon, nu aveam… nimic!
Bun, distracţia terminată, am îndesat tot înapoi în rucsac, am zâmbit frumos celui care vorbea româneşte/moldoveneşte şi am apăsat din nou pedala. Ca o paranteză, nu ştiu ce vorbeau ceilalţi la graniţă, ce naţie erau, n-am reuşit să fac diferenţe între ucraineană şi rusă în vorbire, deşi ulterior mi s-a spus că sunt clar distincte, cu o parte de cuvinte identice şi altele asemănătoare.
reni1 reni-cathedral
Ajung repede la intrare în Reni, oraşel asezat sus pe unul din dealurile din zona şi mă ghidez după cupola impozantă a catedralei aurite să-i gasesc intrarea. Odată ajuns acolo, evident că nu mă aştepta nimeni, am pus mâna pe roaming şi în 5 minute Volodymyr (de aici încolo am să-i zic Volodea) era în faţa mea cu bicla, ghidându-mă repede către cazare, unde mă aşteptau ca să pună masa. Moment în care m-am simţit prost că i-am facut să mă aştepte, deşi n-a fost intenţionat. N-am vrut sa-i refuz şi să le spun că deja mâncasem acasă acum o ora şi ceva şi am ciugulit din bucatele alese.
La masă cu noi pe lângă organizatorii ucraineni se mai afla Erwin, turoperator din Austria şi sârbul Jovan, unul din oamenii căruia trebuie să-i mulţumim pentru Eurovelo 6.
După masă, când Volodea ne-a invitat la o tură de 20km în împrejurimile Reniului, era deja ora 17.00.
Ne-am echipat, şi deoarece programul fusese deja decalat, am plecat cu bicicletele într-un microbuz până în locul unde se intra pe offroad.
reni-area reni-area1
Mă simţeam ca în Dobrogea: dealuri, soare mult, praf. În plus am mai dat (pe lângă o livadă culeasă deja şi nu numai) de 120.324 de roiuri de musculiţe ciudate, care ne-au acompaniat dinţii, nasurile şi chiar s-au înfipt în pielea unora, vreme de câţiva kilometri. Scăpasem! Cai, fotografii, dealuri, văi, dealuri, când văd -închizător de pluton fiind- că Erwin, un bărbat destul de masiv, la 71 ani (da dragii mei, aţi citit bine) se chinuia să urce dealul, şi era roşu ca racul… Bicicleta oferită spre împrumut de ucraineni, un GT Agressor de vre-o 8 ani vechime (zic eu) nu vroia să schimbe pinioanele şi lantul sărea de pe unul pe altul, torturând săracul om.
reni-area4 reni-area3
De oprit n-a vrut să se oprească decât două dealuri mai încolo (deşi ne cam trăgea în urmă), unde am descoperit că şurubul deraiorului era pe jumătate desfiletat. Am strâns şurubul, şi pentru că vedeam deja soarele cum îşi lua tălpăşiţa i-am dat bicicleta mea şi am luat eu “junghiul”.
Zic junghi, însă exceptând bicicleta mea, era singurul mtb mai serios, în “cursă” mai existând un alt mtb “închiriat” sârbului, un Nakamura mai vechi decât GT-ul, care era cu aproape două mărimi mai mică decât ce-i trebuia lui Jovan (şi se cam chinuia şi el), şi piesa de rezistenţă, o bicicletă cu furcă fixă gen “semi-cursieră”, călărita de Volodea.
reni-area5 reni-area2
După ce i-am dat bicla mea lui Erwin a mai crescut media orara, însă navigând după o hartă (fizică, adică pe hârtie) ce o avea organizatorul, ne-am trezit că drumul de întoarcere nu mergea chiar către Reni, deja se însera, iar la indicaţiile unui cioban local “mergeţi pe drumul de lângă calea ferată de acolo” am luat-o direct printr-o pârloagă (o boschetărie serioasă unde îmi era frică să nu fac pană instantanee pe ambele roţi, biclele ucrainene neavând lichid anti-pană) spre drumul respectiv. De aici mai departe, vă daţi seama că nici chef, nici lumină de fotografii nu mai aveam 🙂
Am scăpat, am ieşit într-o intersecţie de drumuri de lângă calea ferată, am mai bâjbâit un drum, ne-am întors înapoi în intersecţie, am luat-o pe unul mai puţin folosit şi ne-am găsit cu niscaiva localnici care aşteptau trenul în haltă. Mersesem 100m mai la deal de intersecţie, Jovan descoperise că avea pană la amândouă roţile, iar pentru că nimeni dintre noi nu avea lumini (20km îi facem repede, nu ne trebuie lumini, nu?) nici macar nu se punea problema să reparăm vre-o pană. Bun, luăm trenul, dar unde-i Erwin?! “Era în spatele meu la intersecţie” zise Jovan, “Staţi ca ma duc sa-l caut”, zic eu şi cobor cei 100m până înapoi în intersecţie, dar ia-l pe Erwin de unde nu-i. M-am învartit în zonă, nimic! Merg înapoi şi le zic la baieţi, apoi ne-am apucat să-l căutam, să-l strigăm, nimic! Se facea noapte serios şi nu-l găseam, ne îngrijorasem… “Volodea suna-l” zic eu, “N-am credit să sun international”, bag eu iar roaming-ul în funcţiune, dar intră căsuţa vocală… deja nu ştiam ce să mai facem, trecuseră vre-o 20min de căutări… să sunăm poliţia? Din depărare se aude un pârâit de motor mic în doi timpi şi pe o motoretă, doi malaci de graniceri ucraineni se ţineau în braţe. Fără lumini, se opresc la semnul lui Volodea şi aflăm că au văzut un “neamţ” pe bicicletă la o haltă mai departe de noi.
Bucuroşi de veşti bune, îl lăsăm pe Jovan în haltă să aştepte trenul (care deşi “trebuia să vină” de vre-o jumătate de oră, nu se vedea) în compania localnicilor şi plecăm după Erwin. Totuşi, noi eram în drum, sigur NU a trecut pe lângă noi, oare pe unde ne-a depăşit? de ce nu s-a oprit când nu ne-a văzut?… întrebări, nedumeriri, noapte, şi o pană pe faţă la “semicursa”-ul lui Volodea… superb! Culmea, moralul era bun, nu era nimeni panicat (poate puţin eu care cedasem bidiviul personal pe “junghi”:D ), noroc de cerul senin, dădeam înainte la lumina unei luni în ultimul pătrar, pe un drum cu pietriş străjuit cu copăcei şi tufişuri. Numai pupilele dilatate la maxim m-au salvat, reuşind să evit “la mustaţă” doi biciclişti ce veneau din sens invers, fără lumini (se pare că eram totuşi în rând cu lumea), învaţătură de minte ca apoi să “ţin dreapta”. Aproape de halta unde fusese văzut “ză german” ultima oara, Volodea descoperă că şi roata de pe spate se odihnea pe jantă, însa a continuat aşa pe ea o perioadă, până am ajuns într-o zonă unde se înmulţeau liniile de tren, semn că ne apropiam de oraş. Întâlnim alt biciclist chior (fără lumini) care ne anunţă că urmăritul e “la 5 minute de noi”… buuun! Şi dăm repede din picioare- pe lângă biclă deja… Brusc, realizăm că trenul care “acum trebuie să vină” încă nu trecuse pe langa noi, şi râdem… nu mult însă, pentru că se termina drumul de pe lângă linii într-un cot ce pleca dreapta, nu în direcţia oraşului… ce să facem, pe unde o luase Erwin? Fusese de faţă când am aflat că trebuie să urmărim linia până în oraş, dar dacă a urmat drumul şi a făcut dreapta? Avea deja antecedente! Volodea a hotărât să mergem tot înainte pe lângă liniile fără drum (se intra într-un fel de triaj) şi s-a apucat să strige “Erwin! Erwin!” (până acum, nu strigasem decât la intersecţie), moment în care auzim pe cineva răspunzând “ceva”, strigam iar… nimic! Am presupus că cineva nu înţelesese ce strigam şi am plecat mai departe… Mergem 50 m apoi iar strigăm, moment în care primim un răspuns descifrabil de peste linii (toate 7-8 câte avea triajul) şi vedem o mogâldeaţa în întuneric cu ceva ce semăna a bicicletă în mâini… Era Erwin! Am răsuflat uşuraţi că l-am gasit, iar Volodea a realizat că eram la 500m de o barieră ce dădea în oraş. Mai pe ea, mai pe lângă, am ajuns la cazare, unde am descoperit că şi “junghiul” scăpa aer şi urma să ajung pe jantă curând.
M-am bucurat însă că al meu cal avea gumele intacte şi că a doua zi nu trebuia să dau la pompă, cu atât mai mult cu cât nu aveam decât o cameră de rezervă (de 29″) şi mă îndoiam că se găsesc de cumpărat în piaţa Reni 🙂
reni-iris reni-iris1
A urmat un binemeritat duş, între timp Volodea făcând cale întoarsă spre gară să vadă ce-i cu trenul (tot nu trecuse pe lângă noi), 30min. mai târziu întorcându-se şi cu ultimul membru rătăcit al echipei. Spre deosebire de mine sau austriac, Jovan era sârb, deci “bunghea” ceva rusă şi astfel s-a distrat copios cu localnicii în haltă aşteptând trenul acele doua ore, căci atât am umblat noaptea în căutări.
Am mancat, o mâncare proaspătă şi deosebit de gustoasă, cu nişte carne de porc făcută la ţepuşe (nu mă întrebaţi cum se cheamă că n-am reţinut o boabă de ucraineană 😀 ), iar după atâta aventură, pe la 12.00 ne-am retras în vastele apartamente, cu gândul la tura de 60+ km de a doua zi, din postarea urmatoare…

Silviu Negoiţă


Tags: , , , , , , , , , , , ,
Copyright Bike Works © 2014. All rights reserved.

Posted 15/10/2015 by Silviu Negoita in category "Uncategorized

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *